Povestiri si... povesti

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Sam 6 Iun 2009 - 6:33

Nu-i niciodata prea tarziu

În prima zi a anului universitar, profesorul ne-a dat sarcina sa facem cunoştiinţă cu cineva necunoscut. M-am uitat în jur, şi atunci o mână fragilă îmi atinsese umărul. Când m-am întors, am văzut o bătrânică privindu-mă cu un zâmbet luminos.

- Bună, drăguţule! Sunt Rose. Am 86 de ani. Pot să te îmbrăţişez?

Am izbucnit în râs şi, după acceptul meu, m-a strâns în braţe cu putere.

- Ce cauţi la facultate la o vârsta asta „fragedă”? am întrebat-o.

- Vreau să găsesc un bărbat bogat, să fac nişte copii, răspunse ea.

- Să lăsăm gluma, am reluat, încercând să aflu ce o motivase să vină la şcoală.

- Mi-am dorit mereu să merg la universitate şi acum am venit, îmi spuse.

După curs ne-am dus la un bufet pentru un suc. Ne-am împrietenit pe loc. Trei luni, zi de zi, după ore, plecam împreună şi vorbeam necontenit. Eram fascinat să îi ascult confesiunile înţelepte. În timp, Rose a devenit "mascota" campusului. La banchetul de sfârşit de semestru, Rose a ţinut un discurs.

- Nu încetăm să ne jucăm pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că încetăm să ne jucăm. Există doar câteva secrete pentru a te menţine tânăr, a fi fericit şi a deveni un om de succes. Trebuie să râzi şi să guşti umorul fiecărei zile. Trebuie să ai un vis. Atunci când rămâi fără visuri, mori. E diferenţă între a îmbătrâni şi a evolua. Dacă ai 19 ani şi stai în pat inert un an, fără să faci un lucru productiv, vei împlini 20 de ani. Dacă am 87 de ani şi zac un an, voi împlini 88. Toată lumea îmbătrâneşte. Ideea e să evoluezi şi să nu regreţi nimic. Cei care sunt bâtrâni nu regretă ceeea ce au făcut, ci ce n-au făcut. Numai cei care au regrete se tem de moarte.

Rose şi-a luat diploma pe care o dorise ani şi ani.

La o saptamană după absolvire, s-a stins.

Toţi studenţii au fost alături de cea care le-a demonstrat că nu e niciodată prea târziu să fii ceea ce vrei să fii.

De fapt, nu poţi să alegi decât să îmbătrâneşti sau nu, dar poţi alege să evoluezi.

Sursa: Taifasuri, 13 martie 2008, pag 2
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Dum 7 Iun 2009 - 6:02

Un violonist la metrou
Este o intamplare reala

Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.

Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.

Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.
Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!

Primul care i-a acordat intr-adevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit. Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.

In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.

Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.

Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.

Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito la metrou, a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.

Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?

Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:

Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?

Asa ca: Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste...

http://www.youtube.com/watch?v=hnOPu0_YWhw
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Lun 8 Iun 2009 - 6:21

Povestea căteluşului şchiop

Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă:
- Aş putea vedea căţeluşii?
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!

Băieţelul întreabă:
- De ce căţeluşul astă şchioapătă?
Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa!
- Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc, a spus băieţelul cu bucurie în glas.
- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!

Copilul s-a suparat şi a răspuns:
- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg!

- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!

Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului:
- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mar 9 Iun 2009 - 7:37

Vioara lui Paganini... Laughing

Era odată un mare violonist pe nume Paganini. Unii spuneau despre el că era foarte ciudat, alţii că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeieşti, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a-i vedea spectacolele.

Într-una din seri, asistenţa aştepta cu nerăbdare începerea reprezentaţiei. Când Paganini aşeză vioara la umăr şi se auziră primele note, publicul era în extaz. Sunetele păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântatoare.

Deodată, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul, orchestra, publicul înlemniseră, dar nu şi Paganini. Uitându-se la partitură, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, reluară bucata muzicală.

Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupse o altă coardă a viorii lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel. Dar nu şi Paganini! Ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat, el continuă concertul, scoţând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat.

Dar, nefericirea se întamplă din nou! O a treia coardă a viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul se blocă, orchestra se opri, respiraţia spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la coarda unică ce rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încuraja, orchestra se motiva, iar publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir. Paganini a atins gloria! Numele său străbate timpul.

Nu a fost un violonist genial, dar este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.

Când veţi fi descurajaţi, nu renunţaţi niciodată. Treziţi-l pe Paganini care se află în voi şi avansaţi pentru a învinge! Victoria este arta de a continua. Cand totul pare să se prabuşească, daţi-vă şanse şi mergeţi mai departe. Niciodată nu vi se vor rupe, în viaţă, toate corzile. Însă dacă, din întâmplare, veţi fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa de a atinge cea mai bună coardă din univers: încrederea în voi înşivă!

Sursa: Rev Taifasuri, nr. 183
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mier 10 Iun 2009 - 7:24

O POVESTE - care ar putea fi si adevarata...

Acum douăzeci de ani lucram ca taximetrist ca să mă întreţin.
Când am ajuns, la 2:30 am, clădirea era acoperită de întuneric, doar cu
excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter...
În asemenea circumstante, mulţi taximetristi ar claxona o dată sau de
două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi
oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de
transport.
Când simţeam că nu e pericol, mergeam la uşă.
Aşa că şi atunci am mers şi-am bătut la uşă. "Doar un minut" răspunse o voce
firavă, a unei persoane mai în vârstă.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de
vreo 80 de ani, stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie
mare cu un material de catifea prins pe ea, ca şi o femeie dintr-un
film din anii '40. Lângă ea, era o valiza mică, de nailon.
Apartamentul arăta ca şi cum
nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era
acoperit cu cearşafuri.
Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.
Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de
sticlă.
"Aţi putea să-mi duceţi bagajul până la maşină?" zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors s-o ajut pe femeie. Ea
m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi
mulţumească pentru amabilitatea mea.
"Nu e mare lucru" i-am zis eu. "Doar încerc să-mi tratez pasagerii în
felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată"
"Oh, sunteţi un băiat aşa de bun!" zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat: "Ai
putea să conduci prin centrul oraşului?"
"Nu este calea cea mai scurtă," am răspuns eu rapid.
"Oh, nu conteză" spuse ea. "Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre
azil..."
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori...
"Nu mi-a mai rămas nimeni din familie..." a continuat ea. "Doctorul spune
ca nu mai am mult timp..." În tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am
oprit.
"Pe ce rută aţi vrea sa merg?" am întrebat.
În următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea
unde odată ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau
proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care cândva
fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era
fată.
Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de
stradă şi să stau cu ea acolo, în intuneric, contemplând în tăcere.
Când prima rază de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-o dată:
"Sunt obosită... Hai sa mergem."
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o clădire ieftină, ca o casă mică, cu un drum de parcare care
trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am oprit
acolo. Erau ateniţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcari pe care o
făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la
uşă. Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.
"Cât vă datorez?" a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
"Nimic," am zis eu.
"Dar trebuie şi tu să te întreţii."
"Nu vă faceţi griji... Sunt şi alţi pasageri" am răspuns eu.
Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea
m-a strâns cu putere la piept şi mi-a spus:
"I-ai dăruit unei femei în vârstă un mic moment de bucurie...
Mulţumesc."
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.
În spatele meu, s-a închis o uşă... Era ca şi sunetul de încheiere a
unei vieţi...
Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut
în gânduri... Pentru restul zilei de-abia de-am mai putut vorbi...
Ce-ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios,
sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?...
Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o
dată şi apoi să plec?...
Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga
mea viaţă. Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învârt
în jurul unor momente măreţe.
Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere - frumos
împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat.
Oamenii s-ar putea să nu-şi mai amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă.
Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o sperăm, dar cât timp suntem aici putem, de asemenea, să dansăm.
În fiecare dimineaţă, când deschid ochii, îmi spun:
"Ziua de azi este o zi specială!"
Amintiti-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul show pe care îl jucăm.

Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU sa fii tratat!
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Joi 11 Iun 2009 - 7:06

FRUMOASELE

Acum, când privesc în urmă, la ziua aceea senină şi caldă de început de toamnă, sunt sigură că ele, Frumoasele, cum aveam să le numesc mai târziu, m-au privit de la fereastra lor.
Primisem un apartament la turnul de peste drum de blocul unde locuiau ele. Ne despărţea strada, nu prea largă. Apartamentele noastre erau la acelaşi etaj.
După multe zile, când am ieşit pe balcon, să-mi umplu fiinţa de coloritul unic şi inimitabil al bătrânei toamne - priveam atât de fascinată de parc-aş fi trăit întâia toamnă! - le-am zărit şi eu.
Arătau, una lângă alta, ca două păpuşi din porţelan din cel mai fin pe care ţi-ar fi fost frică chiar să-l şi atingi... Şi, gândeam atunci, Creatorul, ca să se distreze ori, pur şi simplu din neatenţie, le încoronase capul cu un păr alb şi moale şi catifelat ca o diademă împletită din steluţe de nea. Mi se păreau superbe cu buclele lor din alte vremuri, pe care le mai văzusem cândva, de mult, în copilărie, printre fotografiile bunicii.
Când m-a zărit, una dintre ele a făcut un semn pe care l-am înţeles greşit... Atunci am ridicat şi eu mâna şi le-am făcut semn, înclinând capul a salut. S-au speriat şi-n aceeaşi clipă au dispărut amândouă, lăsând perdeaua să cadă greu peste locul, până atunci, ocupat de ele. Surprinsă, ruşinată dar, mai ales contrariată, am înţeles că nu mă voiau. Îşi erau suficiente una alteia. Dar...
Din primăvară, de la prima rază jucăuşă de soare şi până toamna târziu, când stoluri negre de nori puneau stăpânire pe cer şi pe pământ, erau nelipsite de la fereastră, ramă de tablou așa cum mi se părea mie. Mereu, aceeaşi pieptănătură, aceleaşi bluze dantelate şi orbitor de albe, aceleaşi mâini subţiri şi delicate care gesticulau graţios, elegant... Erau unice şi mi se părea că, fără prezenţa lor acolo, la fereastra aceea, viaţa n-ar putea continua. Le iubeam fără să ştiu nimic despre ele, cine sunt, cum le cheamă, ce-au fost... Mi-era suficient să le ştiu acolo ciripind voios, ca două vrăbiuţe albe...
... Şi primăvara asta! Câte mofturi a mai făcut, câte hachiţe de contesă prost-crescută a trebuit să suportăm până să se hotărască să rămână puţin şi pe la noi...
Am ieşit pe balcon şi, pe furiş, am privit spre fereastra unde trebuia să fie Frumoasele. Nu, nu erau... Le-am căutat şi le-am aşteptat şi-n zilele următoare. Într-un târziu, privind mai cu atenţie, am observat că la fereastra lor nu mai era perdeaua aceea albă şi grea, ci hârtie.. Albă, impersonală, mută...
Am simţit în piept o durere puternică şi-o întrebare m-a zguduit din adâncuri: se poate o nouă primăvară fără Frumoasele mele?
Timid, ca omul nepoftit, neaşteptat şi care ştie că deranjează, am sunat la uşa de vizavi de-a lor. Mi-a deschis o femeie înaltă, voinică, cu mâinile umede şi roşii...
- Mata? M-am dat un pas înapoi.
- Ştiţi, mă scuzaţi, Frumoasele... am spus închiţind, pentru că mi se uscase gura, şi arătând, cu mâna tremurândă spre uşa apartamentului din faţă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele...
- Ce-ai zis? Poate vrei să spui cucuvelele?
- Cred că m-aţi înţeles greşit... Frumoasele, ce-i cu ele, s-au mutat?...
- Ei, duduie, altă treabă n-ai? Te văd femeie serioasă. Da, s-au mutat şi ce-i cu asta? S-au duuus, gata!... Nu poţi trăi de doru' lor, te pomeneşti? Hai, caută-ţi de drum, eu am treabă... Și s-a întors cu intenția de a intra în casă... Apoi...
- Auzi? a strigat după mine după ce deja coborâsem, în fugă, un şir de trepte.
- Auzi? a întrebat din nou...
Nu, nu voiam să aud. Mi-era teamă, o teamă pe care nu o mai simţisem şi trebuia să ajung cât mai repede AFARĂ, AFARĂ unde lăsasem primăvara...
Am răsuflat uşurată. Nu, n-o pierdusem, nu plecase. Era tot veselă, sprinţară, jucăuşă şi dornică, parcă, să dăruiască mai repede ce neglijase cu absenţa ei... Vântul uşor, călduţ, ca un parfum de verde crud, mi-a mângâiat darnic faţa, părul, braţele...
Frumoasele mele plecaseră, schimbaseră doar fereastra, atât...
Şi-atunci zâmbind, cu ochii uşor aburiţi, am întrebat aşa, privind spre-adâncul cerului: s-au scuturat de floare castanii pe la voi?

Personala


Ultima editare efectuata de catre silverstar in Vin 19 Iun 2009 - 10:29, editata de 3 ori
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Vin 12 Iun 2009 - 12:10

Serbarea de sfârşit de an şcolar…

Fiecare eveniment şcolar îmi aduce câte o amintire din viaţa mea de elevă. Acum, când privesc în urmă la ceea ce atunci, de mult, a fost o mică dramă asta pentru că şi eu eram un copil, încerc să mă înţeleg, să fiu îngăduitoare şi să mă amuz de cât de uşor pot fi minţiţi copiii…
Cu siguranţă, eram în clasa a II-a pentru că atunci, în clasa a II-a, am învăţat tabla înmulţirii. Şi nu mi-a fost uşor deloc…
Ziua serbării de sfârşit de an şcolar. Nu-mi amintesc de ce serbarea s-a ţinut în şcoală, probabil ploua, alt motiv nu văd. Holul enorm de pe sala unde era scena şi unde ţineam serbările, destul de dese pe atunci, era arhiplin. Părinţi, bunici, elevi, colegi de-ai mei, şi-n faţă, pe scaune, învăţători şi profesori.
Era altfel pe atunci. Nu toţi elevii primeau premiu cum se întâmplă astăzi. Pentru fiecare premiu exista doar un singur elev şi, nu-mi amintesc de menţiuni. Probabil erau, dar eu nu mai ştiu…
Când directorul a chemat clasa mea, împreună cu doamna am urcat pe scenă şi, cu sufletul la gură, aşteptam să mă strige pe mine pentru premiul întâi pentru că aşa consideram eu, că mie mi se cuvine… Să mă strige tovarăşa pentru premiul întâi…
Eram sigură că eu sunt cea mai bună din clasă, că eu voi primi premiul întâi şi aveam eu toate motivele din lume să cred că e aşa. Numai că nu a fost să fie… Tovarăşa învăţătoare avea însă alte criterii de evaluare şi ştia mai bine decât mine cine merită premiul întâi…
A fost strigat un alt elev, coleg sau colegă, nu mai ştiu… M-am supărat atât de tare şi-am început să plâng amar… Dintr-o mişcare i-am dat pe toţi la o parte şi, plângând şi suspinând cum numai un suflet rănit de copil o poate face, am început să le spun celor din sală că eu trebuie să primesc premiul întâi, pentru că eu ştiu tabla înmulţirii fără să greşesc şi pot să recit poezia “Mama lui Ştefan cel Mare” – pe de rost…
În aplauzele şi hohotele de râs ale celor din sală am început să recit, să spun tabla înmulţirii… Ce mai, era babilonie la gura mea pentru că mi-ar mai fi trebuit vreo două guri să conving audienţa cât de bună eram eu…
Plângeam în continuare, mă durea sufleţelul, nu înţelegeam de ce lumea din sală râde şi aplaudă, mă înecam în hohote şi mama se uita la mine cu ochii mari, ieşiţi din cap cred că nevenindu-i să creadă că eram eu…
Directorul şcolii a urcat pe scenă după mine, m-a luat în braţe (prezenţa aplauda mai departe ca la un spectacol de zile mari) şi m-a dus în cabinetul dumnealui. Nu m-a certat, nu mi-a spus nimic de rău.
Mi-a pus în braţe câteva cărţi frumos împachetate, cine ştie pentru cine le pregătise, peste cărţi a pus şi nişte flori şi, ca să-mi domolească durerea şi lacrimile, mi-a spus că premiul de la el valoros…
M-am potolit şi-am ieşit veselă din cabinetul directorului. La uşa cabinetului mă aştepta mama.
De atunci, de la serbarea aceea, nu am mai fost niciodată ca elevă, la o altă serbare de sfârşit de an şcolar. Ca un făcut, ori trebuia să plec la Constanţa, imediat după ultima zi de şcoală ori eram trimisă cu vreo treabă la mamaia, şi-aşa uitam de serbare…
A fost femeie înţeleaptă mama…

Personala
Fragment din vol in lucru "Viitorul incepe azi..."


Ultima editare efectuata de catre silverstar in Vin 19 Iun 2009 - 10:31, editata de 1 ori
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Sam 13 Iun 2009 - 5:45

Scrisori de la Teddy

În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, în prima zi de scoală, le-a spus un neadevăr. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor săi că îi iubeşte pe toţi la fel de mult.

Totuşi, acest lucru nu era posibil, deoarece în primul rând, cufundat în banca sa, era băieţelul numit Teddy Stallard.

Doamna Thompson îl urmărise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul.

Şi Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese până acolo încât Doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion gros şi roşu, un X mare şi îngroşat, şi să-i dea nota 4.

La şcoala la care preda doamna Thompson, trebuia să revizuiască toate caracterizările elevilor, iar pe Teddy îl lăsase intenţionat la urmă. Totuşi, când a deschis dosarul acestuia, a rămas surprinsă să vadă că profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii in prajma lui".

Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama sa suferă de o boală incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie sa fie foarte grea"

Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale îl afectase foarte mult. Se străduieşte foarte mult, dar pe tatal său nu-l prea interesează, iar climatul de acasă îl va afecta în curând, dacă nu se va schimba ceva"

Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orei"

De-acum, doamna Thompson inţelesese problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii ei i-au adus cadouri de Crăciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate în hârtie strălucitoare. Mai puţin Teddy.

Cadoul acestuia era împachetat cu hârtie obişnuită, de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre elevi au început să râdă când a descoperit o braţară căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă de parfum pe trei sferturi goală. Ea i-a certat când a observat că brăţara era draguţă şi parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a rămas după ore în acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astăzi miroşi exact ca şi mama".

După ce copiii au plecat, a plâns timp de aproape o oră. În acea zi, a încetat să mai predea citirea, scrierea şi aritmetica şi a început să-i înveţe pe elevi.

Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe masură ce lucra cu el, mintea sa a început să-şi revină. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Până la sfarşitul anului, Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă şi, în ciuda promisiunii că-i va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul său.

Un an mai târziu, a găsit o scrisoare de la Teddy în care-i spunea că e cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată.

Au mai trecut încă şase ani până a mai primit un semn de la Teddy. Apoi, el i-a scris că terminase liceul al treilea din clasă, şi că ea rămăsese cea mai bună profesoară pe care o avusese.

Patru ani mai târziu, a mai primit o scrisoare în care-i spunea că va termina în curând şi facultatea cu cele mai bune rezultate. Înca o dată o asigura pe doamna Thompson că fusese cea mai bună profesoară.

Apoi au mai trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare, cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.

Apoi o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători. Îi spunea că tatăl său a murit cu câţiva ani în urmă şi o întreba dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea în locul în care stă, de obicei, mama mirelui. Bineînteles că a acceptat. Şi a purtat brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise de mult de la Teddy.

S-au îmbratişat, iar Teddy i-a şoptit la ureche "Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Mulţumesc pentru că m-ai făcut să mă simt important şi mi-ai arătat că pot însemna ceva."

Doamna Thompson i-a şoptit cu lacrimi în ochi "Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-a învăţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până te-am întâlnit pe tine."

MORALA:

Nu poţi niciodată să ştii cum poţi influenţa viaţa altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Ţine seama de acest lucru în aventura ta prin viaţă şi încearcă să schimbi ceva în viaţa celorlalţi (şi ar fi ideal dacă ar fi în bine).

Si nu uita!

Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi-i întinde o mână pentru a-l ajuta să se ridice!
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Lun 15 Iun 2009 - 8:13

Ecoul - povestioara cu talc

O mamă împreună cu fiica ei făceau o drumeţie prin munţi. Deodată, tânăra fată a căzut şi a strigat: “Aahhh!”. Spre surpriza ei a auzit, venind de undeva din depărtare, o voce repetând “Aahhh!” Curioasă, a strigat tare: “Cine eşti?” şi i s-a răspuns: “Cine eşti?”. Te admir!” a strigat ea din nou, şi vocea a spus “Te admir!” Furioasă din cauza răspunsului, fata a urlat: “Laşule!”. Vocea a repetat: “Laşo!”

Fata s-a uitat la mama ei şi a întrebat-o: “Ce se întâmplă?” Mama i-a zâmbit şi i-a spus: “Fiica mea, fii atentă.” Apoi, mama a strigat: “Eşti o campioană!” şi vocea i-a răspuns: “Tu eşti o campioană!” Fata a fost uimită, dar nu a înţeles.

Mama i-a explicat: “Oamenii numesc asta ecou dar, în realitate, este viaţă. Îţi dă înapoi tot ce ai spus sau faci. Viaţa noastră este, pur şi simplu, o reflecţie a propriilor noastre gânduri şi acţiuni. Viaţa îţi va da înapoi tot ce tu i-ai dat ei.”
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mar 16 Iun 2009 - 6:18

Cea mai nobilă faptă

Un om avea trei feciori şi le-a împărţit toată averea în afară de un inel, pe care l-a rezervat pentru cel care va face fapta cea mai nobilă. Feciorii plecară. După câteva luni se întoarseră.
Cel mai mare zise:
- Un negustor mi-a încredinţat o mare sumă de bani şi i-am restituit-o.
- Cu aceasta ţi-ai îndeplinit numai datoria, zise tatăl.

Al doilea zise:
- Eu am scăpat de la înec un copil, periclitându-mi viaţa.
Tatăl răspunse:
- A fost bine şi erai îndreptăţit s-o faci.

Al treilea zise:
- Eu l-am găsit pe cel mai mare duşman al meu, dormind pe marginea unei prăpăstii şi l-am trezit ca nu cumva să cadă în prăpastie.
Tatăl îi întinse inelul şi-i zise:
- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă, căci ai împlinit porunca cea mai grea: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri".
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mier 17 Iun 2009 - 14:53

Noe si Potopul in 2009

In anul 2009, vine Dumnezeu la Noe, care traia linistit in Australia si-i zice:
- Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile! Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina.
- Noe!!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca???
- Iarta-ma Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp …. Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si astfel am incalcat normele de inaltime. Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut. Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata. Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine.
- Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor, si de asemenea au sustinut ca sa pun atatea animale intr-un spatiu atat de mica, inseamna cruzime asupra lor.
- Apoi Ministerul Mediului, au spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului. Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii, deoarce inca nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier iar Blocul Sindical nu ma lasa sa-mi folosesc la constructie copiii mei deoarece nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de Arce.
- Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul, mi-a confiscat toate posesiile deoarce sustin ei ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie.
- Deci Doamne iarta-ma dar, imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis. Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele din nou aparu stralucitor pe cer.
- Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea?
- Nu Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte…
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Joi 18 Iun 2009 - 16:30

Urcuşuri şi coborâşuri

Un elev s-a mutat de la o şcoală la alta. După ore, colegii săi au rămas să joace baschet. El a vrut să joace împreună cu ei, dar, pentru că era mic de înălţime, nu l-au lăsat.

Atunci s-a dus acasă, şi-a luat mingea şi s-a întors pe teren. Văzându-l cât de bine aruncă la coş, colegii l-au rugat să vină să joace într-una din echipe. Din primele minute de joc, şi-au dat seama că era cel mai bun de pe teren.
- Să nu te superi că te-am ţinut pe marginea terenului, dar nu voiam să ne strici jocul, i-a explicat un coleg.

Ajuns acasă, băiatul i-a povestit tatălui său întâmplarea. Tatăl i-a spus:
- Spune sincer, te-ai umflat în pene când şi-au dat seama că eşti mai bun decât ei?
- Nu, tată, nu aveam de ce. Dacă ar fi avut un profesor de sport la fel de bun ca acela de la şcoala mea veche, ar fi fost şi ei mai buni. Nu e mare lucru.
- Dar te-ai supărat că nu te-au primit de la început?
- M-am întristat puţin, dar m-am gândit că nu are rost să mă supăr.

- Ţine minte, întâmplarea de astăzi nu se va mai repeta: vei vedea că de acum ei te vor chema să joci cu ei. Dar un lucru se va repeta şi peste ani de zile. Viaţa te urcă şi te coboară: azi eşti căpitan de echipă, mâine eşti rezervă. Azi eşti director, mâine eşti şofer. Important este să nu te agăţi cu disperare de nimic: ce vrea Dumnezeu, aia să fii. Şi, indiferent de modul în care te tratează oamenii, tu acelaşi să fii. Că oamenii sunt schimbători: ba te scuipă, ba se pleacă în faţa ta dacă au impresia că vor câştiga ceva prin asta.
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Vin 19 Iun 2009 - 6:34

Un simplu gest

Un băieţel ce vindea reviste pentru şcoala sa, a ajuns în faţa unei case pe care oamenii o vizitau foarte rar. E o casă veche, la un pas de a se dărâma, iar proprietarul acesteia e un bătrân care cu greu ieşea afară. Iar când ieşea nu îşi saluta niciodată vecinii, ba mai mult le arunca priviri crunte, duşmănoase.

Băieţelul îşi luă inima în dinţi şi bătu la uşa bătrânului. În timp ce aştepta a început să transpire şi să tremure de frică. A fost avertizat de părinţii săi să ocolească acea casă. Dar trebuia să îşi facă norma la vânzarea revistelor, aşa că nu avea încotro.

Pe când era pe punctul să renunţe şi să plece mai departe, uşa s-a deschis încet.
“Ce doreşti?” l-a întrebat bătrânul.
“Domnule, eu vând aceste reviste şi mă întrebam dacă nu cumva doriţi şi dumneavoastră să cumpăraţi una.”

Bătrânul se holba la copil fără să scoată un cuvânt pe gură. Băiatul, reuşind să arunce o privire în casa bătrânului, observă că acesta are deasupra şemineului o colecţie de figurine-căţei foarte vechi.
“Colecţionaţi căţei?”, întrebă curios băiatul.
“Da, am multe colecţii. Ele sunt familia mea, sunt tot ceea ce am.”

Auzind acestea băiatului i se făcu milă de bătrân pentru că părea un suflet atât de singur.
“Ştiţi, domnule, eu am câteva reviste pentru colecţionari care ar fi perfecte pentru dumneavoastră. Una dintre ele este chiar despre căţei.”
“Nu băiete, nu am nevoie de nicio revistă. La revedere.”, zise bătrânul în timp ce închidea uşa.

Băiatul s-a întristat pentru că nu a reuşit să-şi vândă revista. Mai trist era însă la gândul că acel bătrân era atât de singur în casa lui mare. Mergând acasă îi venise însă o idee. Avea o mică figurină cu un căţel pe care o primise de mult de la mătuşa lui. Cum acea figurină nu însemna foarte mult pentru el de vreme ce avea un câine în carne şi oase şi o familie numeroasă, s-a decis să i-o ducă bătrânului.

A fugit într-un suflet la casa acestuia şi a bătut la uşă. Bătrânul a deschis şi i-a spus tăios:
“Băiete, ţi-am spus că nu am nevoie de nicio revistă!”
“Domnule, ştiu asta. Eu doar v-am adus un cadou.” Zicând acestea, copilul i-a înmânat figurina iar faţa bătrânului s-a luminat într-o clipită.
“Eu am un câine acasă, aşa că acesta e al dumneavoastră”, continuă băiatul.

Bătrânul a încremenit de uimire. Nimeni, niciodată nu i-a dăruit nimic şi nici nu i-a arătat atăta bunătate.
“Băiete, tu ai o inimă mare. De ce ai făcut acest gest?”

Copilul îi zâmbi bătrânului şi îi răspunse:
“Pentru că îţi plac câinii!”

Din acea zi bătrânul a început să iasă mai des din casă şi să intre în vorbă cu vecinii săi. El şi băiatul au devenit buni prieteni. În fiecare săptămână copilul venea la el în vizită împreună cu căţelul său.

Să nu uităm niciodată că suntem aici pentru a-i face fericiţi pe cei din jurul nostru, pentru a le aduce lumină şi speranţă! Un simplu gest poate schimba o viaţă.
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  soniy33 la data de Vin 19 Iun 2009 - 10:14

Citesc câte o povestire pe zi, la cafea. Azi am citit-o pe cea cu taximetristul. Mi-au dat lacrimile. De unde le luaţi?
Vin şi mâine cu cafeaua.

soniy33

Mesaje : 39
Data de înscriere : 29/05/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Vin 19 Iun 2009 - 10:28

soniy33 a scris:Citesc câte o povestire pe zi, la cafea. Azi am citit-o pe cea cu taximetristul. Mi-au dat lacrimile. De unde le luaţi?
Vin şi mâine cu cafeaua.

Multe povesti le iau de pe internet, altele le primesc pe mail, pe unele le prelucrez. Din cand in cand mai scriu si eu cate una...
Dar, ceea ce postez pentru altii trebuie sa-mi placa mie, mai intai, sa ma impresioneze, precum povestea cu taximetristul, sau sa aiba o morala sanatoasa...

Sigur, va astept in fiecare zi cu ceva nou si de calitate.
O zi minunata! Laughing
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Vin 19 Iun 2009 - 10:35

Candoare, sinceritate, spontaneitate

... am refăcut întâmplarea la care am asistat numai spre sfârşit, din cele povestite mai apoi în cancelarie de învăţătoarea copilului.
Bogdănel, să-i spunem, mă refer la cel din cl I, a fost pedepsit de învăţătoare. Cât a stat la colţ, cu mâinile sus, a plâns tot timpul pentru că pedeapsa pentru o greşeală nefăcută, i se părea nedreaptă.

În clipa în care a auzit clopoţelul, fără să ceară voie, Bogdănel a zbughit-o pe uşa clasei, alergând pe hol ca să caute pe cineva numai de el ştiut.
S-a apropiat plângând de directoare şi tot plângând şi suspinând i-a povestit cum a fost el pedepsit pe nedrept de doamna...

- Bun, Bogdănel, şi acum tu ce vrei? Ce-ar trebui să fac eu ca tu să nu mai plângi?
- S-o puneţi şi pe doamna învăţătoare la colţ, cu mâinile sus...
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Sam 20 Iun 2009 - 8:46

Uneori e mai bine să-ţi vezi de treburile tale! Shocked

Un cal deprimat se tolăneşte pe jos şi nu mai vrea pentru nimic în lume să se mai ridice.
Stăpânul disperat, nereuşind să-l convingă să se ridice, cheamă veterinarul.
Acesta, sosit imediat, examinează animalul şi zice:

“E foarte grav, singura soluţie sunt aceste pastile pe care i le vei da câteva zile; dacă nu reacţionează, trebuie eutanasiat.”

Porcul a auzit totul şi fuge la cal:
“Ridică-te, ridică-te, altfel se sfârşeste rău!!!”
Dar calul nu reacţionează şi dă încăpăţânat din cap.

A doua zi, veterinarul vine din nou să vadă efectul pilulelor:
“Nu reacţionează, mai aşteptăm o zi, dar cred că nu sunt speranţe!“.

Porcul auzind, fuge din nou la cal:
“Trebuie să te scoli, altfel vei păţi mari necazuri!” Dar calul, nimic.

A treia zi, constatând lipsa progreselor, veterinarul îi cere stăpânului:
“Du-te după carabină, a venit timpul să-l scăpăm pe bietul animal de chinuri!”

Porcul fuge disperat la cal:
“Trebuie să reacţionezi, e ultima ocazie, te rog, ăştia sunt gata să te omoare!!!”

Calul se ridică, se scutură, face câteva mişcări de dans, o ia la fugă în galop şi sare câteva obstacole.
Stăpânul, care ţinea mult la calul său, foarte fericit îi spune veterinarului:

“Mulţumesc mult, eşti un medic minunat, ai făcut un miracol!
Trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul!
Haideţi iute să tăiem porcul şi să facem o masă mare”

Morala? Uneori e mai bine să-ţi vezi de treburile tale!
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  soniy33 la data de Sam 20 Iun 2009 - 17:31

Very Happy Laughing Razz

soniy33

Mesaje : 39
Data de înscriere : 29/05/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Dum 21 Iun 2009 - 6:27

Despre minciuna Shocked

La ora de religie, profesorul le spuse elevilor: “La lecţia din săptămâna viitoare, dragii mei, vom vorbi despre minciună. Am pregătit destul material pentru această lecţie interesantă dar, ca să înţelegeţi mai bine mesajul lecţiei, vă rog să citiţi, facultativ, capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu”.

După o săptămână, profesorul de religie intră în clasă şi le spune elevilor: „Aşa după cum v-am spus săptămâna trecută, astăzi vom vorbi despre minciună dar, mai întâi, vă rog să ridicaţi mâna toţi cei care aţi citit capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, aşa după cum v-am rugat”.

Atunci aproape toţi elevii din clasă erau cu mâinile ridicate.

„Da – zise profesorul – voi, cei cu mâinile ridicate, sunteţi oamenii cărora vreau să le vorbesc despre minciună, căci capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, nu există în Biblie".
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  soniy33 la data de Dum 21 Iun 2009 - 8:33

Pot interveni cu o povestire?

soniy33

Mesaje : 39
Data de înscriere : 29/05/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Dum 21 Iun 2009 - 9:14

soniy33 a scris:Pot interveni cu o povestire?

Sigur ca da! De cand astept sa scrie si alti colegi.
Multumesc! Te voi citi cu placere. Laughing
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Dum 21 Iun 2009 - 9:16

Puterea exemplului

… În ziua aceea, după ce-am intrat în clasă, nici nu apucasem să ajung la catedră când Găbiţu, un ştrengar blond, posesor al celor mai verzi ochi pe care i-am văzut vreodată, a venit spre mine, cu mâinile întinse de parcă ar fi vrut să mă strângă la pieptul lui firav, de copil şi mi-a spus şoptit…

- Ştiţi, astăzi e ziua mea, împlinesc 12 ani… Ămi permiteţi să servesc colegii cu bomboane?
Şi, după ce m-a privit o clipă-n ochi, tot el şi-a răspuns:
- Pot, nu-i aşa?

Sigur că n-am putut să-l refuz… Ştiu că cea mai mare bucurie a lor, a copiilor, este să li se cânte la sfârşitul orei “Happy Birthday To You!…”

Găbiţu a mers în banca lui, a luat punga cu bomboane şi a venit la catedră, să mă servească întâi pe mine. Totodată mi-a spus că are două feluri de bomboane şi că… Intrasem în joc, nu mai puteam să spun nimic.

În timp ce copiii mâncau bomboanele, am schiţat pe tablă ce-mi propusesem să fac la ora aceea după care am revenit la catedră… Pe bănci, pe sub bănci, or iaruncat aiurea, la-ntâmplare, era ambalajul de la bomboane. N-am spus nimic, n-am comentat, până şi ochii mi i-am ţinut în frâu ca să nu-mi arăt dezaprobarea…

Când am considerat eu că elevii şi-au terminat de mâncat bombonelele, m-am ridicat şi, în cel mai firesc mod din lume, am luat, de pe catedră, cele două ambalaje de la bomboanele mele, şi le-am dus la coş. M-am întors la catedră cu acelaşi pas egal, fără să spun un cuvânt…

În clipa următoare, toţi elevii mei, chiar şi cei care făcuseră gunoi prin clasă, s-au ridicat, au luat de pe bancă ori au cules hârtiuţele de pe jos, de pe unde le-au aruncat şi le-au dus la coş.

În tot acest timp, nimeni nu a spus o vorbă, nimeni nu a comentat…
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Lun 22 Iun 2009 - 6:27

Încercaţi cu pietricica Shocked

Un soi de păsări când zboară peste un munte din ţara Cilicia, ţin în
cioc câte o pietricică până ce trec muntele. Ele ţin pietricica
pentru ca să nu poată striga, căci fără piatră n-ar putea răbda să
nu strige, şi atunci, auzindu-le, vulturii le-ar prinde şi le-ar
mânca!

Oamenii clevetitori ar face tare bine dacă ar lua pildă de la aceste
păsări fără minte, dar, totuşi foarte cu minte. Ei ar face bine dacă
şi-ar lega limba ca să nu mai clevetească pe aproapele cu fel de fel de vorbe urâte. Atunci nu i-ar auzi nici pe ei diavolul - vulturul iadului ca să-i înghită
în văpaia cea nestinsă a muncilor veşnice. Shocked
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  soniy33 la data de Lun 22 Iun 2009 - 7:16

Povestirea cu care vin aici o voi spune doar din amintire. Nu mai ştiu unde am citit-o/ auzit-o. Poate, citind-o, cineva care ştie povestea exact aşa cum e ea, ne-o va prezenta.
Cu scuzele de rigoare pentru cele deja zise, mai luând o gură de cafea,...

Odată, aflat în pelerinaj, un om călătorea prin deşert. Inutil să descriu soarele, căldura, nisipul care frige tălpile, vântul uscat, nisipul din ochi, din gură,...
Un drum anevoios şi parcă nesfârşit. Făcut, însă, cu uşurinţă. Când a pornit la drum, omului i s-a spus să n-aibă frică, să nu se lase înfrânt, să nu dispere, pentru că alături de el va păşi Dumnezeu.
Dacă-l privim cu atenţie, observăm că într-adevăr aşa este. Deşi vedem un singur călător, pe nisip sunt clare urmele a doi călători.
Cu toate acestea, omul avea momente de greu. Se oprea şi-l striga în deşert: "Unde eşti, Doamne, nu vezi cât mi-e de greu!?!...Mi-s tălpile rănite, mă înfrânge setea,..."
A căzut. înfrânt. Dumnezeu l-a întrebat:
"-De ce plângi, omule?"
-"Mi-ai promis că vei păşi alături de mine, dar m-ai lăsat chiar când mi-era mai greu! Şi nu numai o dată. Mereu, când mi-era mai greu m-ai lăsat singur!" a izbucnit omul cu reproşuri, plângând.
-"De ce spui că te-am lăsat singur?"
-"Păi nu m-ai ajutat! Nici măcar nu mai erai lăngă mine!!"
-"Chiar crezi că te-am lăsat la greu?" a mai întrebat D-zeu.
Omul, aflat la limita puterilor, s-a întors şi i-a arătat urmele paşilor lor. Într-adevăr, pe ici, pe colo, nu erau câte două urme, ci doar câte una.
-"Uite, vezi, eram singur!"
Dumnezeu i-a răspuns calm:
-"Să ştii că pe acolo, de fapt te-am dus în spate....Acolo sunt doar urmele paşilor mei..."

soniy33

Mesaje : 39
Data de înscriere : 29/05/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mar 23 Iun 2009 - 6:13

Fermierul Brown

Fermierul Brown locuia într-un ţinut care, într-o bunã zi, fu inundat de apele râului din apropiere. Primarul a cutreierat ţinutul şi i-a anunţat pe toţi fermierii cã, zona fiind sinistratã, trebuie s-o pãrãseascã. Omul nostru credea însã cu tãrie cã Dumnezeu va avea grija lui, asa cã refuzã sã plece din zonã. Primarul, neputând sã stea prea mult timp la discutii cu el, plecã.

Apele revãrsate au crescut, ceea ce îl fãcu pe fermier sã se refugieze la etajul casei sale. Pe fereastrã, vãzu, la un moment dat, o şalupã încarcatã de soldaţi. Ofiţerul îl îndemnã sã coboare în salupã, dar fermierul refuzã: "Sunt convins cã Dumnezeu mã va apãra."

Apele crescurã atât de mult, încât fermierul Brown se vãzu nevoit sã se urce pe acoperiş. Un huruit puternic îl fãcu sã se uite în sus. Era un elicopter. "Apucã-te de frânghie, strigã pilotul, şi te vom trage în sus." "Nu e cazul, rãspunse Brown, Dumnezeu va avea, cu siguranţã, grijã de mine."

Apele crescurã şi mai mult. Când ajunse în rai, Brown fu anunţat de Sf. Petru cã va fi primit de Dumnezeu. "Ai fost întotdeauna cucernic, Brown, milos şi iubitor, aşa cã Dumnezeu îţi va acorda o întrevedere."

- Ai vreo întrebare ? i se adresã Dumnezeu, la sfârşitul întrevederii.
- Pãi, aş avea una, dacã nu te superi, mãrturisi fermierul sfios. Ştii, întotdeauna am crezut cã vei avea grijă de mine. De ce m-ai lãsat sã mã înec în loc să mă salvezi ?
- Cum adică? replicã Dumnezeu. A fost alegerea ta. Eu l-am trimis pe primar sã te convingã sã pleci. Când mã uit, tu erai tot acolo. Am trimis şalupa în sprijinul tău, dar ai refuzat sã te urci în ea. Iar când am vãzut cã ai urcat pe acoperiş, am trimis elicopterul sã te salveze.

Morala: Sprijinul divin poate veni sub nenumãrate forme. Ascultã-ţi inima şi acceptã-l aşa cum este!
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum