Povestiri si... povesti

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mar 23 Iun 2009 - 16:03

Dialog absolut adevărat

La farmacie, înaintea mea, o doamnă îi cere farmacistei nişte vitamine pentru mama dumneaei.
- Am nişte vitamine, o minune, spune farmacista.
După ce doamna o priveşte în ochi, câteva clipe, o privire care nu transmitea nimic, se-ntoarce şi, fără o vorbă, porneşte spre uşă.
- Doamnă, vă rog, cu ce v-am supărat? Veniţi să vă servesc.
Din uşă, doamna s-a-ntors cu faţa spre farmacistă şi i-a spus:
- Doamnă eu vreau vitamine obişnuite. După care a ieşit din farmacie...

Concluzia? Românii nu mai cred în minuni!...

Sau... reclama nu mai e sufletul comertului...
bounce
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mier 24 Iun 2009 - 6:50

Parabolă…

In Grecia antica Socrate (469-399 BC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a întalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
- Socrate, stii ce-am auzit chiar acum, despre unul dintre studentii tai?
- Stai o clipa, ii replica Socrate. Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei.
- Trei?
- Asa este, a continuat Socrate. Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?
- Nu, spuse omul. De fapt, doar am auzit despre el.
- E-n regula, zise! Socrate. Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
- Nu, dimpotriva…
-Deci, a continuat Socrate, vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?
Omul a ridicat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat.
- Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?
- Nu, nu chiar…
- Ei bine, a conchis Socrate, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?
Omul era invins si s-a rusinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodata ca nevasta-sa il insela cu studentul
respectiv.
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Sam 27 Iun 2009 - 8:25

BOGAT SAU SĂRAC? Rolling Eyes

Într-o zi, un tată bogat şi-a dus copilul să-şi petreacă o noapte la
o familie foarte săracă, cu scopul de a-i arăta acestuia realitaţile
vieţii oamenilor care nu au bani.

La întoarcerea acasă, tatăl l-a întrebat pe copil despre ceea ce crede
în privinţa experientei trăite, iar acesta i-a spus:
"Tată, a fost o experienţă foarte bună.
Am învăţat că noi avem un câine, iar ei au patru câini, noi avem o
piscină, iar ei au lacul întreg, noi avem un acoperiş luminos, iar ei
au cerul cu stelele şi luna, noi avem o verandă şi o gradină, frumoase,
iar ei au pădurea întreagă.
Ei au prieteni adevaraţi care îi iubesc, noi avem doar relaţii
superficiale, oameni interesaţi de avantaje."
Tatal său încremeni la cele auzite, iar fiul încheie:
"Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat ce săraci suntem!"
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Dum 28 Iun 2009 - 6:44

Daca e menit sa fie, va fi!

Intr-o zi friguroasa, pe cand mergeam acasa, m-am impiedicat de un portofel pe care cineva l-a pierdut pe strada. L-am luat si m-am uitat inauntru pentru a gasi o identificare ca sa-l pot suna pe proprietar. Dar portofelul continea doar 3 dolari si o scrisoare mototolita care arata de parca era acolo de ani intregi.

Plicul era uzat si singurul lucru care era citet pe el era adresa expeditorului. Am inceput sa deschid scrisoarea, sperand sa gasesc un indiciu. Apoi am vazut data limita - 1924. Scrisoarea fusese scrisa cu aproape 60 de ani in urma.

Era scrisa intr-un stil frumos feminin pe o hartie presarata cu pudra albastra si avand o mica floare in coltul stang. Era o scrisoare de dragoste care spunea destinatarului, al carui nume parea a fi Michael, ca nu-l mai putea vedea pentru ca mama ei i-a interzis asta. Chiar si asa, ea a scris ca il va iubi intotdeauna. Era semnata Hannah.

Era o scrisoare frumoasa, dar in nici un fel nu putea fi identificat proprietarul ei cu exceptia numelui Michael. Poate ca daca voi suna la informatii, operatorul ar putea gasi un numar de telefon listat pentru adresa de pe plic.

"Operatorule", incep eu, "aceasta e o cerere neobisnuita. Incerc sa gasesc proprietarul unui portofel pe care l-am gasit. Se poate cumva sa-mi spuneti daca este un numar de telefon pentru o adresa care era pe un plic din portofel?"

Mi-a sugerat sa vorbesc cu seful ei, care a ezitat un moment apoi a spus: "Ei bine, exista un telefon listat la aceasta adresa, dar nu va pot da numarul." A spus, din curtoazie, ca va suna la acel numar, va explica povestea mea si ii va intreba daca vor sa ne puna in legatura. Am asteptat cateva minute si apoi s-a intors pe fir : "Am o persoana care va vorbi cu dvs."

Am intrebat femeia de la celalalt capat al firului daca cunoaste pe cineva cu numele Hannah. A suspinat: "Oh! Am cumparat casa asta de la o familie care avea o fiica pe nume Hannah. Dar asta era acum 30 de ani."

"Stiti unde ar putea fi localizata acea familie acum?" am intrebat eu. "Imi amintesc ca Hannah a trebuit s-o duca pe mama ei intr-un azil de batrani in urma cu cativa ani," a spus femeia. "Poate ca daca iei legatura cu cei de la azil o sa fie in stare sa o gaseasca pe fiica ei".

Mi-a dat numele azilului de batrani si am sunat la ei. Mi-au spus ca batrana doamna a murit in urma cu cativa ani, dar aveau un numar de telefon unde credeau ca ar putea locui fiica ei. Le-am multumit si am sunat apoi acolo. Femeia care a raspuns mi-a explicat ca Hannah insasi locuia acum intr-un azil de batrani.

Toata chestia asta era stupida, m-am gandit eu. De ce faceam atata tam-tam in legatura cu gasirea proprietarului unui portofel care avea numai 3 dolari si o scrisoare care era veche de aproape 60 de ani?

Totusi, am sunat la azilul de batrani in care Hannah se presupunea ca traia si omul care a raspuns la telefon, mi-a spus: "Da, Hannah sta la noi."

Chiar daca era deja 10 noaptea, am intrebat daca as putea veni s-o vad. "Ei bine," a spus el ezitand, "daca vrei sa-ti incerci norocul, ea ar putea fi acum in camera de zi, uitandu-se la televizor"

I-am multumit si am condus cu masina pana la azilul de batrani. Infirmiera de noapte si un paznic m-au intampinat la usa. Am urcat pana la etajul 3 al unei cladiri mari. In camera de zi, infirmiera mi-a prezentat-o pe Hannah.

Era o batrana draguta cu parul argintiu, cu un zambet calduros pe buze si cu o sclipire vie in ochi. I-am povestit despre gasirea portofelului si i-am aratat scrisoarea. In momentul in care a vazut plicul cu pudra albastra, cu acea mica floare in coltul stang, a respirat adanc si a spus: "Tinere, aceasta scrisoare a fost ultimul meu contact pe care l-am mai avut cu Michael."

A privit intr-o parte pentru un moment adancita in ganduri si apoi a spus incet: "L-am iubit foarte mult. Dar aveam numai 16 ani atunci si mama credea ca sunt prea tanara. Oh, era asa de frumos! Semana cu Sean Connery, actorul."

"Da" a continuat ea, "Michael Goldstein era o persoana minunata. Daca il gasesti, spune-i ca ma gandesc la el adesea si," a ezitat un moment, aproape muscandu-si buza, "spune-i ca inca il iubesc. Stii..." a spus zambind in timp ce lacrimi au inceput sa-i apara in ochi... "Nu m-am casatorit niciodata, cred ca nimeni nu se poate compara cu Michael."

I-am multumit lui Hannah si i-am spus "La revedere!". Am luat liftul pana la parter si in timp ce stateam langa usa, gardianul de acolo a intrebat: "A fost in stare batrana doamna sa te ajute?" I-am spus ca mi-a dat un indiciu. "Cel putin am numele intreg al persoanei. Dar cred ca o sa renunt pentru o vreme. Am pierdut aproape toata ziua incercand sa-l gasesc pe proprietarul acestui portofel."

Am scos portofelul, care era un simplu etui maro din piele cu un snur rosu pe margine. Cand l-a vazut paznicul, a spus: "Hei, asteapta un minut! Acesta este portofelul domnului Goldstein. L-as recunoaste oriunde dupa acel snur rosu pe dreapta. Mereu isi pierde acel portofel. L-am gasit pe hol cred ca de cel putin trei ori."

"Cine este domnul Goldstein?", am intrebat in timp ce mana a inceput sa-mi tremure. "Este unul din batranii de la etajul 8. Acesta este cu siguranta portofelul lui Mike Goldstein. Trebuie sa-l fi pierdut intr-una din plimbarile sale." I-am multumit paznicului si am alergat repede inapoi la biroul infirmierei. I-am povestit ce a spus paznicul. Ne-am intors la lift si am urcat in el. M-am rugat ca domnul Goldstein sa fie treaz.

La etajul 8, infirmiera de acolo a spus: "Cred ca inca este in camera de zi. Ii place sa citeasca noaptea. E un batran cumsecade." Am mers inspre singura camera care avea lumina aprinsa si acolo era un barbat citind o carte. Infirmiera a mers la el si l-a intrebat daca si-a pierdut portofelul. Domnul Goldstein a privit in sus surprins, si-a pus mana in buzunar si a exclamat: "Oh! Imi lipseste!"

"Acest domn dragut a gasit un portofel si ne intrebam daca ar putea fi al dvs?" I-am inmanat domnului Goldstein portofelul si in momentul cand l-a vazut, a zambit usurat si a spus: "Da, acesta e! Trebuie sa-mi fi cazut din buzunar in dupa-amiaza asta. Vreau sa-ti dau o recompensa."

"Nu, multumesc!" i-am raspuns. "Dar trebuie sa va spun ceva. Am citit scrisoarea in speranta ca voi afla cui apartine portofelul." Zambetul de pe fata lui a disparut subit. "Ai citit acea scrisoare?"

"Nu numai ca am citit-o, dar cred ca si stiu unde este Hannah." A devenit dintr-o data palid la fata. "Hannah? Stii unde e? Cum este? E la fel de frumoasa cum era? Te rog, te rog, spune-mi!" a implorat el.

"E bine... la fel de frumoasa ca atunci cand ati cunoscut-o," i-am raspus eu incet. Batranul a zambit cu prevedere si a intrebat: "Poti sa-mi spui unde este? Vreau s-o sun maine." Mi-a apucat mana si a continuat: "Stii ceva, domnule? Eram atat de indragostit de acea fata ca atunci cand a venit scrisoarea, viata mea practic s-a sfarsit. Nu m-am casatorit niciodata. Cred ca o voi iubi pentru totdeauna."

"Domnule Goldstein" i-am spus, "Veniti cu mine!"
Am coborat cu liftul pana la etajul 3. Coridoarele erau intunecate si numai una sau doua lampi mici de noapte ne luminau calea inspre camera de zi unde Hannah statea singura uitandu-se la televizor. Infirmiera s-a indreptat inspre ea. "Hannah," a vorbit ea usor, aratand catre Michael, "uite cine asteapta cu mine in usa. Cunosti acest barbat?"

Si-a aranjat ochelarii, s-a uitat o clipa, dar n-a scos o vorba. Michael a vorbit incet, aproape in soapta, "Hannah, sunt Michael. Iti amintesti de mine?"

A suspinat: "Michael! Nu cred! Michael! Tu esti! Michael al meu!" A mers incet catre ea si s-au imbratisat. Infirmiera si eu am plecat cu lacrimi curgand pe fetele noastre.

"Vedeti", am spus. "Vedeti cum lucreaza bunul Dumnezeu? Daca este menit sa fie, va fi."

Trei saptamani mai tarziu am primit la birou un telefon de la azilul de batrani. "Poti sa pornesti la drum duminica sa participi la o nunta? Michael si Hannah se vor casatori!"

A fost o nunta frumoasa cu toti oamenii de la azilul de batrani imbracati elegant, ca sa ia parte la petrecere. Hannah a purtat o rochie bej deschis si arata minunat. Michael purta un costum albastru inchis si statea drept. M-au facut cavalerul lor de onoare. Spitalul le-a dat propria lor camera si daca vei vrea vreodata sa vezi o mireasa batrana de 76 de ani si un mire batran de 79 de ani comportandu-se ca doi adolescenti, trebuie sa vezi acest cuplu.

...E UN CAZ REAL...
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mier 1 Iul 2009 - 6:41

Motto:
"Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie."

O intrebare frecventa pe Google pare a fi: “Ce este dragostea?“
Ei bine, cea mai frumoasa explicatie am auzit-o cu cativa ani in urma, de la o prietena asistenta medicala.

Zilele astea ploioase mi-au reamintit povestea pe care astazi m-am gandit sa o impartasesc cu voi.

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… În asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“ Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea.“

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti.

Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea:
“Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata!… Nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Viata nu inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi in ploaie.
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Joi 2 Iul 2009 - 6:10

Cojocelul

Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, un cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă, care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:

- Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi ?

- Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multa nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.

Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
- O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat si m-a însănătoşit. Mama a vrut sa-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump si nu se poate.
- Ei, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!

Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea.

- Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.

Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede credinţa şi ne fereşte de rele.
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  soniy33 la data de Sam 4 Iul 2009 - 11:59

Basmul din Carpaţi

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
“-Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
“-Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă..
-“Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
-“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
-Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
“-Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
“-Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf.
“-Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
-Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.
-Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
“-Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”.
Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate:
-Cum merge, cum îţi e?”
“-Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.
“-Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?
“Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
“-Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
-“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
- “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“-N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând.
“-Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
“-Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
-“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“-Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
-“Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
- “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
- “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
-“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
- “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
- “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
-“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
- “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
- “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie.
-“A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
- “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
- “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
- “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
-“Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte:
-“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.
-“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”
-“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni.
-“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
-“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
-“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.
-“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
-“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.
-Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?”
- “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)


Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”

soniy33

Mesaje : 39
Data de înscriere : 29/05/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Dum 5 Iul 2009 - 7:05

Poveste de duminică
Daca e menit sa fie, va fi!

Intr-o zi friguroasa, pe cand mergeam acasa, m-am impiedicat de un portofel pe care cineva l-a pierdut pe strada. L-am luat si m-am uitat inauntru pentru a gasi o identificare ca sa-l pot suna pe proprietar. Dar portofelul continea doar 3 dolari si o scrisoare mototolita care arata de parca era acolo de ani intregi.

Plicul era uzat si singurul lucru care era citet pe el era adresa expeditorului. Am inceput sa deschid scrisoarea, sperand sa gasesc un indiciu. Apoi am vazut data limita - 1924. Scrisoarea fusese scrisa cu aproape 60 de ani in urma.

Era scrisa intr-un stil frumos feminin pe o hartie presarata cu pudra albastra si avand o mica floare in coltul stang. Era o scrisoare de dragoste care spunea destinatarului, al carui nume parea a fi Michael, ca nu-l mai putea vedea pentru ca mama ei i-a interzis asta. Chiar si asa, ea a scris ca il va iubi intotdeauna. Era semnata Hannah.

Era o scrisoare frumoasa, dar in nici un fel nu putea fi identificat proprietarul ei cu exceptia numelui Michael. Poate ca daca voi suna la informatii, operatorul ar putea gasi un numar de telefon listat pentru adresa de pe plic.

"Operatorule", incep eu, "aceasta e o cerere neobisnuita. Incerc sa gasesc proprietarul unui portofel pe care l-am gasit. Se poate cumva sa-mi spuneti daca este un numar de telefon pentru o adresa care era pe un plic din portofel?"

Mi-a sugerat sa vorbesc cu seful ei, care a ezitat un moment apoi a spus: "Ei bine, exista un telefon listat la aceasta adresa, dar nu va pot da numarul." A spus, din curtoazie, ca va suna la acel numar, va explica povestea mea si ii va intreba daca vor sa ne puna in legatura. Am asteptat cateva minute si apoi s-a intors pe fir : "Am o persoana care va vorbi cu dvs."

Am intrebat femeia de la celalalt capat al firului daca cunoaste pe cineva cu numele Hannah. A suspinat: "Oh! Am cumparat casa asta de la o familie care avea o fiica pe nume Hannah. Dar asta era acum 30 de ani."

"Stiti unde ar putea fi localizata acea familie acum?" am intrebat eu. "Imi amintesc ca Hannah a trebuit s-o duca pe mama ei intr-un azil de batrani in urma cu cativa ani," a spus femeia. "Poate ca daca iei legatura cu cei de la azil o sa fie in stare sa o gaseasca pe fiica ei".

Mi-a dat numele azilului de batrani si am sunat la ei. Mi-au spus ca batrana doamna a murit in urma cu cativa ani, dar aveau un numar de telefon unde credeau ca ar putea locui fiica ei. Le-am multumit si am sunat apoi acolo. Femeia care a raspuns mi-a explicat ca Hannah insasi locuia acum intr-un azil de batrani.

Toata chestia asta era stupida, m-am gandit eu. De ce faceam atata tam-tam in legatura cu gasirea proprietarului unui portofel care avea numai 3 dolari si o scrisoare care era veche de aproape 60 de ani?

Totusi, am sunat la azilul de batrani in care Hannah se presupunea ca traia si omul care a raspuns la telefon, mi-a spus: "Da, Hannah sta la noi."

Chiar daca era deja 10 noaptea, am intrebat daca as putea veni s-o vad. "Ei bine," a spus el ezitand, "daca vrei sa-ti incerci norocul, ea ar putea fi acum in camera de zi, uitandu-se la televizor"

I-am multumit si am condus cu masina pana la azilul de batrani. Infirmiera de noapte si un paznic m-au intampinat la usa. Am urcat pana la etajul 3 al unei cladiri mari. In camera de zi, infirmiera mi-a prezentat-o pe Hannah.

Era o batrana draguta cu parul argintiu, cu un zambet calduros pe buze si cu o sclipire vie in ochi. I-am povestit despre gasirea portofelului si i-am aratat scrisoarea. In momentul in care a vazut plicul cu pudra albastra, cu acea mica floare in coltul stang, a respirat adanc si a spus: "Tinere, aceasta scrisoare a fost ultimul meu contact pe care l-am mai avut cu Michael."

A privit intr-o parte pentru un moment adancita in ganduri si apoi a spus incet: "L-am iubit foarte mult. Dar aveam numai 16 ani atunci si mama credea ca sunt prea tanara. Oh, era asa de frumos! Semana cu Sean Connery, actorul."

"Da" a continuat ea, "Michael Goldstein era o persoana minunata. Daca il gasesti, spune-i ca ma gandesc la el adesea si," a ezitat un moment, aproape muscandu-si buza, "spune-i ca inca il iubesc. Stii..." a spus zambind in timp ce lacrimi au inceput sa-i apara in ochi... "Nu m-am casatorit niciodata, cred ca nimeni nu se poate compara cu Michael."

I-am multumit lui Hannah si i-am spus "La revedere!". Am luat liftul pana la parter si in timp ce stateam langa usa, gardianul de acolo a intrebat: "A fost in stare batrana doamna sa te ajute?" I-am spus ca mi-a dat un indiciu. "Cel putin am numele intreg al persoanei. Dar cred ca o sa renunt pentru o vreme. Am pierdut aproape toata ziua incercand sa-l gasesc pe proprietarul acestui portofel."

Am scos portofelul, care era un simplu etui maro din piele cu un snur rosu pe margine. Cand l-a vazut paznicul, a spus: "Hei, asteapta un minut! Acesta este portofelul domnului Goldstein. L-as recunoaste oriunde dupa acel snur rosu pe dreapta. Mereu isi pierde acel portofel. L-am gasit pe hol cred ca de cel putin trei ori."

"Cine este domnul Goldstein?", am intrebat in timp ce mana a inceput sa-mi tremure. "Este unul din batranii de la etajul 8. Acesta este cu siguranta portofelul lui Mike Goldstein. Trebuie sa-l fi pierdut intr-una din plimbarile sale." I-am multumit paznicului si am alergat repede inapoi la biroul infirmierei. I-am povestit ce a spus paznicul. Ne-am intors la lift si am urcat in el. M-am rugat ca domnul Goldstein sa fie treaz.

La etajul 8, infirmiera de acolo a spus: "Cred ca inca este in camera de zi. Ii place sa citeasca noaptea. E un batran cumsecade." Am mers inspre singura camera care avea lumina aprinsa si acolo era un barbat citind o carte. Infirmiera a mers la el si l-a intrebat daca si-a pierdut portofelul. Domnul Goldstein a privit in sus surprins, si-a pus mana in buzunar si a exclamat: "Oh! Imi lipseste!"

"Acest domn dragut a gasit un portofel si ne intrebam daca ar putea fi al dvs?" I-am inmanat domnului Goldstein portofelul si in momentul cand l-a vazut, a zambit usurat si a spus: "Da, acesta e! Trebuie sa-mi fi cazut din buzunar in dupa-amiaza asta. Vreau sa-ti dau o recompensa."

"Nu, multumesc!" i-am raspuns. "Dar trebuie sa va spun ceva. Am citit scrisoarea in speranta ca voi afla cui apartine portofelul." Zambetul de pe fata lui a disparut subit. "Ai citit acea scrisoare?"

"Nu numai ca am citit-o, dar cred ca si stiu unde este Hannah." A devenit dintr-o data palid la fata. "Hannah? Stii unde e? Cum este? E la fel de frumoasa cum era? Te rog, te rog, spune-mi!" a implorat el.

"E bine... la fel de frumoasa ca atunci cand ati cunoscut-o," i-am raspus eu incet. Batranul a zambit cu prevedere si a intrebat: "Poti sa-mi spui unde este? Vreau s-o sun maine." Mi-a apucat mana si a continuat: "Stii ceva, domnule? Eram atat de indragostit de acea fata ca atunci cand a venit scrisoarea, viata mea practic s-a sfarsit. Nu m-am casatorit niciodata. Cred ca o voi iubi pentru totdeauna."

"Domnule Goldstein" i-am spus, "Veniti cu mine!"
Am coborat cu liftul pana la etajul 3. Coridoarele erau intunecate si numai una sau doua lampi mici de noapte ne luminau calea inspre camera de zi unde Hannah statea singura uitandu-se la televizor. Infirmiera s-a indreptat inspre ea. "Hannah," a vorbit ea usor, aratand catre Michael, "uite cine asteapta cu mine in usa. Cunosti acest barbat?"

Si-a aranjat ochelarii, s-a uitat o clipa, dar n-a scos o vorba. Michael a vorbit incet, aproape in soapta, "Hannah, sunt Michael. Iti amintesti de mine?"

A suspinat: "Michael! Nu cred! Michael! Tu esti! Michael al meu!" A mers incet catre ea si s-au imbratisat. Infirmiera si eu am plecat cu lacrimi curgand pe fetele noastre.

"Vedeti", am spus. "Vedeti cum lucreaza bunul Dumnezeu? Daca este menit sa fie, va fi."

Trei saptamani mai tarziu am primit la birou un telefon de la azilul de batrani. "Poti sa pornesti la drum duminica sa participi la o nunta? Michael si Hannah se vor casatori!"

A fost o nunta frumoasa cu toti oamenii de la azilul de batrani imbracati elegant, ca sa ia parte la petrecere. Hannah a purtat o rochie bej deschis si arata minunat. Michael purta un costum albastru inchis si statea drept. M-au facut cavalerul lor de onoare. Spitalul le-a dat propria lor camera si daca vei vrea vreodata sa vezi o mireasa batrana de 76 de ani si un mire batran de 79 de ani comportandu-se ca doi adolescenti, trebuie sa vezi acest cuplu.

...E UN CAZ REAL..
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  silverstar la data de Mar 7 Iul 2009 - 5:14

Un vis...

"Am avut un vis in noaptea de Craciun...
Mergeam pe o plaja, iar Dumnezeu pasea alaturi de mine,
Pasii ni se imprimau pe nisip, lasand o urma dubla:
Una era a mea, cealalta a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri
Reprezentau o zi din viata mea...
M-am oprit ca sa privesc in urma
Si am revazut toti pasii care se pierdeau in departare.
Dar am observat ca in unele locuri, in loc de doua urme,
Nu mai era decat una singura...
Am revazut filmul vietii mele...
Ce surpriza!
Locurile in care nu se vedea decat o singura urma
Corespondeau cu zilele cele mai intunecate ale existentei mele:
Zile de neliniste si de rea-vointa,
Zile de egoism sau de proasta dispozitie,
Zile de incercari si de indoiala,
Zile de nesuportat,
Zile in care eu fusesem de nesuportat...
Si atunci, intorcandu-ma spre Domnul, am indraznit sa-i reprosez:
"Totusi ne-ai promis ca vei fi cu noi in toate zilele!
De ce nu ti-ai tinut promisiunea?
De ce m-ai lasat singur in cele mai grele momente din viata,
In zilele cand aveam cea mai mare nevoie de Tine?..."
Iar Domnul mi-a raspuns:
"Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut
Decat o singura urma de pasi pe nisip
sunt zilele in care te-am purtat pe brate..."

Ademar Barros (poet brazilian)
avatar
silverstar

Mesaje : 104
Data de înscriere : 06/06/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  soniy33 la data de Mar 7 Iul 2009 - 15:30

E o foarte frumoasă variantă a povestirii spuse de mine mai sus.
Nu e ceea ce am citit, dar mi-a plăcut şi asta.
Mulţumesc.

soniy33

Mesaje : 39
Data de înscriere : 29/05/2009

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Povestiri si... povesti

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum